Misterul lui Atlovpas, un caz care nu a fost rezolvat niciodată În noaptea rece a 1 februarie 1959, un grup de nouă alpinisti ruși campăteau pe un munte de zăpadă, lângă canalele lui Atlov, pe Ural, cerul deasupra capului unui șarpe, doar un vânt puternic care se răsucea prin corturi și copaci goli, în timp ce nimeni nu știa că vor deveni parte din cea mai misterioasă poveste a istoriei moderne.În zori, tabăra a fost găsită tăcută, cortul rupt din interior, ca și cum oamenii din interior ar fi trebuit să fugă în grabă în timpul unei furtuni de zăpadă.Cropurile călăreților au fost găsite răspândite în întreaga zonă, unii cu picioarele goale în zăpadă, ochii înghețați de frică, iar alții cu răni de cap, cum ar fi corpul rupt, o coapă, o pereche și limba dispărută fără urme de animale sau criminali.Oficialii sovietici au concluzionat atunci că accidentul de la o cădere a fost cauza morții, dar forța unui cadavru a fost comparată cu accidentul de mașină, iar viteza a fost de asemenea ridicată, care nu a fost de asemenea înalte decât în cazul unor teste de viață, deși nu a existat un număr mare de oameni în știința sovietică până când au început să se facă teste.La decenii următoare, când tehnologia era suficient de modernă, echipa de explorare s-a întors la locul lor cu drone și imagini infraroșii, dar nu a găsit nicio dovadă nouă.În această noapte, în timpul unei serii de Diatlov, sunetul vântului care a trecut prin vârfurile lumii, precum și strigăturile vechii în vânturile reci, păstrate pe tot parcursul zilei, de fiecare dată când exploratorii au mers pe munte, ei spuneau același lucru: Ne simțim ca și cum cineva ne-ar supraveghea Deși în ochii furtunii nimeni nu o vede, care a făcut referire la Wikipedia: Passatlov (https://en.wikipedia.org/wiki/Dlov_Passad_incident) Dlov (https://www.lovetlov.org/www.lovetlov-history-profilosofia-premium-discursie-d-dlovetlov-d-discursie-dlovet-d-discursie-d-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-discursie-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-disc-dis-disc-disc-disc-disc-disc-disc-dis-dis-disc-disc-disc-disc-disc-disc-dis-dis-dis-dis-disc-disc-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis-dis